Burnout-ul la sportivi

Problemele legate de burnout la sportivi nu sunt așa simple cum apar în articolele on-line. Nu îți pui diagnostic de burnout doar bifând căsuțele dintr-un chenar găsit pe google. Fenomenul este amplu și pentru a-l înțelege este nevoie întâi să știi ce înseamnă motivația în sport.

Pentru cei care încă neagă existența acestui sindrom, vom anula orice urmă de îndoială.

Burnout-ul la sportivi este real

Este analizat în zeci de studii, sunt scale de măsurare psihometrice și are un mecanism și simptome conturate din ce în ce mai clar în literatura de specialitate.

Conceptul de burnout s-a studiat întâi în mediul muncii, în organizații de lucru din industrie, transport și servicii umane. A reieșit că este un sindrom în care avem epuizare emoțională, depersonalizare și un sentiment redus de realizare (Maslach, 1982). Neapărat toate împreună, chiar dacă la valori diferite. Simplu spus, dacă avem un loc de muncă în care volumul este mare, sunt cerințe înalte de îndeplinit dar avem puține resurse astfel încât să ne adaptăm la situație, devenim vulnerabili la burnout. Adică, ne putem epuiza emoțional, ne scade implicarea, devenim cinici, nu ne mai pasă de reguli, evităm sarcinile de muncă, ne scade motivația, știm și simțim că nu mai suntem eficienți. Așadar, dacă cerințele sunt mari dar resursele mici, pe termen lung, nu va fi bine.

Acum, cerințe mari pot fi peste tot. Trăim în medii în care ni se cere viteză de execuție, rezultate, muncă contra-cronometru și așa mai departe. Ce ne ajută însă să facem față sunt resursele (suportul colegilor, familiei, prietenilor, implicarea în decizii, sentimentul de control, sisteme și proceduri de lucru bine puse la punct, bugete, pasiune, plăcerea față de activități, etc).

Având ca reper de analiză acest model al cerințelor și resurselor, ne vom duce în mediul sportiv să vedem ce înseamnă și cum se manifestă la atleți.

Cerințe și resurse

Față de modelul clasic al burnout-ului, la sportivi apar aspecte în plus: epuizarea nu este doar emoțională, este și fizică, apare o devalorizare a sportului și un sentiment puternic de lipsă de rezultate (Raedeke, 1997). Mai mult, burnout-ul la sportivi este strâns legat de motivația lor pentru sport și nu de cerințele și resursele mediului de lucru. Contează și stresorii dar contează și mai mult cum se adaptează sportivii la aceștia iar analiza motivației ne dă indicii foarte bune.

Până să trecem la informații mai amănunțite, vom spune clar că devenim vulnerabili la burnout în funcție de tipul de motivație pe care îl avem în sport, dincolo de resursele noastre și cerințele sportului. De fapt, cerințele din sport, oamenii din jurul nostru, antrenorul, mass-media, toate influențează motivația. Noi percepem toate aceste influențe și ne reglăm adaptativ sau dezadaptativ în relația cu sportul pe care îl practicăm.

Foarte simplu spus, când analizăm burnout-ul la sportivi, ne uităm la motivație.

Burnout-ul nu înseamnă prea mult volum, nu înseamnă lipsă de recuperare potrivită, nu înseamnă că faci prea mult dintr-o dată. Acesta implică componente psihologice de adaptare la stresori psihosociali într-un anumit context în care ai sau nu posibilitatea de a te dezvolta în funție de ce face sens pentru tine în relația cu sportul pe care îl practici.

Tipurile de motivație

În sport avem 3 tipuri mari de motivație: intrinsecă, extrinsecă, amotivație.

Când simțim plăcere, pasiune și interes de a ne implica în activitate, înseamnă că avem motivație instrinsecă. Este cea mai sănătoasă și adaptativă formă de motivație, ne face perseverenți, acceptăm mai ușor provocările, suntem angajați și prezenți la antrenamente, căutăm să ne dezvoltăm ca atleți și să ne cunoaștem potențialul. Rezumat într-o propoziție ar fi: VREAU să particip de dragul experienței, dezvoltării.

Când facem sport pentru a obține orice formă de rezultate, pentru a evita rușinea, vinovăția sau pentru a satisface cerințele cuiva, este motivație extrinsecă. Este o formă de motivație asociată cu anxietatea, stresul și nevoia permanentă de validare. Rezumat într-o propoziție ar fi: Ca să obțin x, y, z, TREBUIE să particip.

Când facem sport fără să simțim nimic, doar executăm mișcările, este lipsă de motivație. Motivația extrinsecă este cel mai strâns legată de burnout. Adică, atleții care fac sport doar pentru a obține rezultate, pentru a nu se face de rușine, pentru a nu fi vorbiți de rău, pentru a demonstra că și ei merită, pentru a slăbi încontinuu, etc, sunt mai vulnerabili în a dezvolta sindromul de burnout. Pentru a ne simți bine în sport avem nevoie să trăim confom valorilor noastre, să avem libertate de decizie, de explorare a potențialului propriu, să facă sens pentru noi să depunem tot efortul, să ne dezvoltăm. Cu cât motivația în sport se duce în direcția în care alții decid pentru noi, nu ne putem manifesta așa cum suntem, facem sport de frică că suntem judecați și evaluați, pentru că trebuie sau pentru că așa decide antrenorul, pentru a slăbi, pentru a atinge anumite cifre, etc, cu atât suntem mai predispuși la stres, anxietate, evitarea antrenamentelor, depersonalizare, respingerea sportului, epuizare fizică și mentală, lipsă de rezultate.

Nu toată lumea cu motivație extrinsecă ajunge la burnout dar vulnerabilitatea este mai mare. Acestea fiind spuse, dincolo de faptul că ne informăm despre burnout, cel mai important este să știm că avem voie să greșim, avem voie să alegem pentru noi, avem voie să pierdem, să ne redefinim relația cu sportul, să ne creăm mediul potrivit pentru noi, să ne îndepărtăm de persoanele care exercită presiune prea mare de gestionat de către noi, să configurăm liber experiența noastră în sport astfel încât să ne dezvoltăm sănătos.

Articol scris de Mrd. Psihologie clinică Cristina Cecan