Povestea primului maraton
În viața unui sportiv alergător vine de obicei un impuls din interior de a face ceva extrem, de a alerga un maraton. Primul maraton întotdeauna este un eveniment care te marchează pentru tot restul vieții.
Primul maraton din viața mea nu a fost tocmai unul obișnuit. În acea vreme făceam arte marțiale și atât corpul cât și mentalul erau pregatite pentru „orice provocare”, cel putin așa m-am gândit. Tânăr, neliniștit, plin de energie și orgoliu am hotărât să alerg un maraton. Ce mare brânză?
42 kilometri nu înseamnă cine știe ce…
Nu știam nimic dar absolut nimic despre alergare. Era primăvara anului 1993, wow ce demult. L-am rugat pe cel mai bun prieten al meu Papp Zoltán, să pornească cu mașina din Oradea spre Salonta și unde ajunge kilometrajul la 42, să oprească și să mă aștepte. Nu am făcut nici o pregătire specifică de alergare. Mi-am îmbrăcat pantalonii de training, un tricou de bumbac cu mâneca scurtă, bluza de training și singurii pantofi de sport care se găseau pe vremea respectivă – tenișii chinezești, aceia buni, cu talpa verde. Apropo, și trainingul era verde. Habar nu aveam ce înseamnă un maraton, cât timp voi alerga, nu știam nimic despre nutriție și revitalizare.
Aveam doar putere mentală și puterea corpului
Așa cum am descris, îmbrăcat „decent”, fără nimic la mine am pornit în aventura vieții mele de atunci. Mașinile mă claxonau, nu știau de ce alerg, unii chiar opreau să mă ia. Nu prea se văzuse pe vremuri alergători care alergau pe șosea între localități. De fapt, nu prea erau alergători nici în oraș. La kilometrul 20 aproximativ nu mai puteam de sete. Am intrat la Hanul Inand care în acea vreme era funcțional și i-am cerut o gură de apă și cred că am primit și ceva biscuiți nu foarte gustoși. Ce să zic, era un chin alergarea, dar eram puternic. Mă durea talpa, piciorul, coapsele, spatele, cam tot! Ajungând în Salonta am mai cerut o gură de apă de la un bar și așteptam cu nerăbdare finalul. Prietenul mă aștepta cu mașina după Salonta, mi se pare cam pe la Ciumeghiu. Am „căzut” în mașină. Am vorbit puțin despre cum a fost și am adormit în 5 minute. Prietenul mai avea ceva de rezolvat în zonă, deci am mai stat în mașină, după care ne-am întors către casă. La Salonta m-a invitat la o înghețată, cred că am mâncat un kilogram. Cam tot drumul și după aceea nu am scos nici o vorbă, nu mi-a rămas energie deloc. Am ajuns acasă și m-am băgat în cadă să fac o baie.
După 2 ore și 3 schimbări de apă în cadă, primele cuvinte au fost „să mă ajute cineva să ies de aici”
Nu mă puteam ridica în picioare. Kinga m-a scos din cadă. Cam o săptămână nu am putut merge fără dureri. Apropo, după cum îmi amintesc, am scos maratonul sub 4 ore. Această alergare m-a marcat! Deși făceam arte marțiale constant, în continuare în fiecare an am alergat un maraton. De fiecare dată puțin mai pregătit. La unele mai luam și apă. Atunci am început să apreciez și să mă gândesc cu umilință la această distanță de 42 km.
De atunci s-au schimbat lucrurile
Acum 14 ani am devenit alergător și de atunci am alergat mai multe maratoane și chiar ultramaratoane în același an. Totul dintr-o altă perspectivă, mult mai echipat și mai competitiv dar tot umil și cu pregătire din ce în ce mai bună. Citește mai multe despre mine.
Primul meu maraton nu este tocmai un exemplu bun pentru cei care doresc să alerge primul lor 42. Nu trebuie să fie un chin dacă îți pregătești corpul, mentalul și logistica. Actualmente, în cadrul Ultrafitness ne ocupăm în mod direct de acei alergători care doresc să–și îndeplinească acest vis. Credeți-mă, merită!
Citește mai multe despre echipa Ultrafitness.
Aleargă primul maraton cu noi!
